Mă alint deseori numindu-mi starea de epuizare – oboseală existențială. Însă părinții mei sunt în vârstă, nu știu când vor pleca. Și mai tineri fiind putem pleca oricând, darămite la bătrânețe.
Și, pentru că mă cunosc destul de bine, în ultimii ani mi-am creat în relația cu ei obiceiuri care știu că mă vor ajuta să am cât mai puține regrete: când plec, chiar și pentru două zile, le spun „vă las sănătoși, să vă găsesc sănătoși”, când se văicăresc și-și înșiră durerile ca-ntr-un pomelnic le zic „băgați-vă mințile în cap, am nevoie de voi, iar nepotul vostru nu e pregătit să vă piardă” sau, după ce îmi povestește mama din copilăria ei (a rămas mult cu sufletul în perioada aceea), îmi iau rămas-bun spunând în gluma „mama, alte povești în episodul următor”, cumva ca să creez acel sentiment de continuitate, așteptare și viitor împărtășit.
Și toate acestea le fac pentru mine, pentru că vreau să știu că am făcut tot ce a ținut de mine ca relația aceasta să fie hrănitoare de ambele părți.
Categorii: Dezvoltare personală
