Sunt credinţa în Dumnezeu şi ştiinţa contradictorii?
Ştiinţa este definită ca „observarea, identificarea, descrierea, investigarea experimentală şi explicarea teoretică a fenomenelor”. Ştiinţa este o metodă pe care oamenii o pot utiliza pentru a căpăta o înţelegere mai profundă a universului natural. Este o căutare către înţelegere prin observarea şi presupunere. Avansul în ştiinţă se face doar pe baza logicii. Cu toate acestea, credinţa unui creştin în ştiinţă nu trebuie să fie niciodată precum credinţa în Dumnezeu. Un creştin poate să aibă credinţă în Dumnezeu şi respect pentru ştiinţă, în măsura în care ne amintim întotdeauna cine este perfect şi cine nu.
Credinţa noastră în Dumnezeu este o credinţă a credinţei. Avem credinţă în Fiul Său pentru a fi mântuiţi, credinţă în Cuvântul Său pentru învăţătură, şi credinţă în Duhul Său Sfânt pentru călăuzirea în viaţă. Credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să fie absolută, întrucât când ne punem credinţa în Dumnezeu, ne facem dependenţi de un Creator perfect, omnipotent şi omniscient. Credinţa noastră în ştiinţă trebuie să fie doar intelectuală – şi nimic mai mult. Putem conta pe ştiinţă pentru a face multe lucruri mari, însă putem conta pe ştiinţă şi pentru a face mari greşeli. Dacă ne punem credinţa în ştiinţă, depindem de om, care este imperfect, păcătos, limitat şi muritor. Ştiinţa de-a lungul istoriei s-a dovedit a fi greşită în legătură cu multe lucruri, cum ar fi forma planetei Pământ, zborurile cu aparate confecţionate, vaccinele, transfuziile sanguine, chiar şi în ce priveşte reproducerea. Dumnezeu nu a fost dovedit niciodată greşit.
Adevărul nu este nimic de care oricărui creştin i-ar putea fi teamă, astfel că nu există nici un motiv pentru un creştin să îi fie teamă ori să urască aspectele pozitive ale ştiinţei. A învăţa mai mult despre felul cum Dumnezeu a creat universul nostru ar trebui să îi ajute pe oameni să aprecieze mai bine minunăţia creaţiei. Extinderea cunoştinţelor noastre ne ajută să combatem bolile, ignoranţa şi neînţelegerile. Totuşi, pericolul apare când oamenii de ştiinţă îşi pun credinţa în logica umană mai presus de Creatorul nostru. Aceste persoane nu sunt cu nimic mai diferite decât cineva care este devotat unei religii – ei au ales să îşi pună încrederea în Om, şi caută apoi argumente în apărarea acestei religii.
Astăzi, cei mai raţionali oameni de ştiinţă, chiar şi aceia care refuză să creadă în Dumnezeu, admit că există o problemă în înţelegerea deplină a universului. Ei recunosc că nici existenţa lui Dumnezeu şi nici Biblia nu pot fi dovedite sau negate prin ştiinţă, tot la fel precum multe dintre teoriile lor nu pot fi dovedite sau respinse. Ştiinţa ar trebui să fie o disciplină neutră cu adevărat, căutând numai adevărul, nu dovezi pentru susţinerea unei agende. Şi Dumnezeu a intenţionat întodeauna ca noi să venim la El prin credinţă, nu prin logică.
Curios, foarte multe dintre descoperirile ştiinţei demonstrează existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Psalmul 19:1 spune: „Cerurile declară slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui”. Pe măsură ce ştiinţa modernă descoperă mai multe lucruri despre univers, noi găsim mai multe dovezi ale Creaţiei. Complexitatea uimitoare a ADN-ului, legile fizicii fără cusur şi armonia absolută a condiţiilor de viaţă şi a elementelor chimice de pe Pământ, toate arată către mesajul Bibliei. Un creştin ar trebui să susţină acea ştiinţă care este în căutarea adevărului dar să îi respingă pe aşa-zişii „prinţi ai ştiinţei” care pun înţelegerea umană deasupra lui Dumnezeu.
=================================================================
=================================================================
Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin.
„O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg .
„Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”
Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral.
Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit această stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit că are o importanţă vitală pentru orice persoană.
Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală, cât şi cea fizică.
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizează tensiunea şi valorile analizei sângelui.
Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că, după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacxitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare.. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.
A rezultat că, dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.
Astfel, recomandările ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.
Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat.
Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca.
Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.
„Apa ‘distinge’ nivelul de credinţă al oamenilor”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
Tradus din rusă în engleză de Julia Bulighina. Trad. din engleză în română Cristina M. C1999-2009 „Pravda Ru”.
De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experienţă, de 2000 de ani, dar „mecanismul” , fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.
Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism).
Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu proprietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox Melethios Weber, în cartea sa „Doisprezece Paşi de Transformare” (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu. (N. T.)
„Sa fie azi pace înlăuntru tău. Ai încredere că eşti acolo unde este locul tău, unde e nevoie de tine. Nu uita de posibilităţile infinite care se nasc din credința în tine și în ceilalti. Foloseşte darurile pe care le primeşti, care îţi sunt date, și dă în continuare altora dragostea pe care o primeşti. Fii mulţumit(ă) de felul în care ești tu, așa cum eşti. Lasă această înțelepciune să pătrundă adânc, până în măduva oaselor și dăruiește sufletului tău cântec, muzică, dans, rugăciune și libertatea de a iubi. Asta există pentru noi toţi.”
sursa Liuba Radion
=================================================================
=================================================================
BINECUVÂNTAREA PĂRINȚILOR PENTRU COPII,
de Adrian Singurov, postare în grupul ORTODOXIA CUANTICA.
Avem aici o abordare protestantă, dar nu asta ne interesează, ci rezultatul. Mesajul este simplu și clar pentru toată lumea. De ce unii in viață trag in gol și parcă au niște greutăți legate de picior, iar alții parcă zboară plutind din succes in succes fără nici cel mai mic efort. Gândurile părinților asupra copiilor sunt definitorii și hotărâtoare pentru destinul lor.
„Dumnezeu onorează hotărârea noastră de a-i binecuvânta pe alţii şi de a nu-i blestema.”
În Portland (Oregon), un pastor şi soţia sa aveau un fiu care le făcea mari probleme. Lucrurile se agravaseră până într-atât încât fiul lor plecase de acasă. Pastorul respectiv a mers la un consilier creştin, pe care îl cunoştea foarte bine; după ce şi-a vărsat durerea înaintea lui, consilierul îl întrebă:
„De cât timp îl blestemi pe copilul tău?”
Şocat de duritatea acestor cuvinte, pastorul spuse: „Ce vrei să spui? Cum adică de cât timp îl blestem pe fiul meu?” „Cuvântul «a blestema» înseamnă «a vorbi de rău pe cineva»”, răspunse consilierul.
„Tot ceea ce mi-ai spus până acum dovedeşte că tu nu îl vorbeşti de bine pe fiul tău. De când timp faci acest lucru?” Pastorul îşi lăsă capul în jos şi mărturisi: „Ei bine, l-am blestemat întreaga lui viaţă. Niciodată, într-adevăr niciodată nu am avut de spus vreun cuvânt bun cu privire la el.” „Iar această atitudine nu a îmbunătăţit situaţia, nu-i aşa?”, întrebă consilierul. „Ai dreptate”, veni răspunsul pastorului.
Consilierul continuă: „Aş vrea să pun înaintea ta şi a soţiei tale următoarea provocare: pentru următoarele două luni, ori de câte ori vă aduceţi aminte de fiul vostru, vreau ca voi să îl binecuvântaţi. Cereţi peste el binecuvântarea lui Dumnezeu. Atunci când vorbiţi despre el în căminul vostru, încercaţi să vă aduceţi aminte ceva bun cu privire la el. Vreau ca voi să spuneţi lucruri bune despre el.”
Pastorul răspunse: „Bănuiesc că am doar de câştigat şi nu am nimic de pierdut. Voi face ce mi-ai spus.” S-a întors acasă şi i-a spus şi soţiei sale; au decis împreună să urmeze sfatul primit. Atunci când se rugau pentru fiul lor, cereau binecuvântarea Domnului peste el. Atunci când vorbeau de fiul lor, încercau să-şi aducă aminte de lucruri bune cu privire la el. Au continuat să facă acest lucru în zilele ce au urmat.
Trecuseră deja vreo zece zile; deodată, pe când pastorul se afla în camera sa de studiu, se auzi telefonul. Probabil vă daţi seama cine era: în receptor se auzi vocea fiului său. Tânărul spuse: „Tată, nu sunt foarte sigur de ce anume te sun, dar în ultima perioadă v-am avut în mintea şi în inima mea pe tine, pe mama şi întreaga familie; aşa că m-am gândit să vă sun şi să văd ce faceţi.” Tatăl răspunse: „Fiule, sunt foarte fericit că ai sunat.” De-abia îşi putea stăpânii emoţiile. Au vorbit timp de câteva minute, după care tatăl spuse: „Nu ştiu dacă ai dori sau nu, dar ce zici totuşi să ne întâlnim undeva sâmbătă şi să luăm prânzul împreună.” „Cu siguranţă, tată”, răspunse fiul; „rămâne să ne întâlnim sâmbătă”.
Sosi şi ziua întâlnirii; stabiliseră să ia masa împreună. Fiul veni îmbrăcat cu hainele sale vechi şi jerpelite; avea părul lung şi încâlcit. Altădată tatăl ar fi avut o atitudine critică şi l-ar fi judecat; însă acum s-a apropiat de el cu o atitudine de acceptare, binecuvântându-l în inima lui. I-a pus câteva întrebări, a ascultat cu atenţie răspunsurile fiului său. Îl aproba atunci când se cuvenea. La sfârşitul prânzului, fiul l-a privit pe tatăl său şi i-a spus: „Tată, nu ştiu exact ce se petrece aici, dar să ştii că mi-a făcut plăcere să fiu cu tine.” „Şi mie mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, fiul meu”, răspunse tatăl. Fiul adăugă: „Tată, aş vrea să vin acasă doar pentru noaptea aceasta, să dorm în vechiul meu pat, să o revăd pe mama şi pe ceilalţi din familie. Ce crez, s-ar putea? Doar pentru noaptea aceasta.” „Cu siguranţă, fiule. Ne vom bucura să fim din nou împreună.”
Tatăl se simţea copleşit şi îşi petrecu restul zilei gândindu-se la schimbarea pe care a produs-o faptul că a încetat să-şi mai blesteme fiul şi a învăţat să îl binecuvânteze în inima lui. În acea seară, după ce fiul lor s-a retras în camera lui, tatăl a venit discret în cameră şi s-a aşezat lângă pat. „Dragul meu”, îi spuse tatăl, „poţi să mă ierţi pentru felurile în care m-am purtat cu tine de-a lungul anilor?” „Fără îndoială, tată, că te iert”, răspunse fiul. Apoi şi-a pus mâinile în jurul gâtului tatălui său; acela a fost începutul reclădirii relaţiei lor. Dar când anume a fost adevăratul început? Atunci când părinţii acestui tânăr au început să-şi binecuvânteze fiul în inimile lor.
Secerăm ceea ce semănăm. Dacă vom semăna blestem, vom avea parte de blestem. Iar dacă semănăm binecuvântare, vom secera binecuvântare.
Şi nu-i aşa că şi tu ai vrea să ai mai degrabă parte de binecuvântare?
Atunci când refuzăm să blestemăm, şi învăţăm mai degrabă să binecuvântăm, ceea ce facem de fapt este să Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze din mijlocul situaţiei negative cu care ne confruntăm.
=================================================================
=================================================================