Scrisoare către părinții României!

de Andrea Filip

Dragi părinți ai României,

Încetați să vă mai bateți copiii!

Încetați să mai țipați la ei!

Încetați să îi mai tratați mai rău decât pe câinii de pe stradă!

Nu vă mai mințiți că bătaia e ruptă din rai, că voi știți mai bine, că ei ar trebui să vă asculte.

Nu este adevărat.

Doar pentru că voi ați fost crescuți așa, iar acum nu știți cum să faceți mai bine, nu înseamnă că părinții voștri aveau dreptate. Nici voi nu ați meritat bătaie, nici să se țipe la voi și nici nu trebuia să îi ascultați atunci când vă puneau la colț, vă amenințau cu bâta/liniarul/palma s.a.

România este o țară a copiilor abuzați, iar voi și noi și poate multe generații în urmă am trecut prin acest calvar, coșmar emoțional și fizic dar cineva trebuie să întrerupă linia. Doar pentru că nu ne-a învățat nimeni cum să ne stăpânim nervii, cum să ne descărcăm frustrările și cum să fim armonioși în familie nu mai vreau să fie o scuză pentru ca să mai asist la scene cu copii cu ochii în lacrimi uitând-se neputincioși la părinții lor în timp ce aceștia sunt în plină manifestare a unor comportamente brutale și lipsite de inimă. Le văd în magazine, în parcuri, pe stradă, și mă gândesc că acasă, pe principiul „Las că vezi tu acasă!” sau „Vorbim noi acasă”, este și mai rău.

Avem soluții, nu mai suntem neanderthali, deși comportamentele acestea sunt primitive iar când recurge un om la ele, el regresează din statutul de ființă umană la acela de animal sălbatic înfometat, plin de furie, în lupta cu un oponent din păcate mult prea mic pentru el.

De obicei scriu și sunt plină de compasiune pentru limitările inerente evoluției psihicului și sufletului uman. Dar cred că, uneori, a pune adevărul pe masă, a fi direct, poate atinge rapid o coardă sensibilă și poate produce un șoc paradigmatic care să ne trezească.

Așadar, oameni buni, soluția pentru nervi este să învățăm să îi prindem când se „trezesc”, să ne retragem într-un colț (fizic, dacă avem unul, sau psihic dar nu avem) și în loc să lăsăm animalul furios să muște în carne vie în stânga și în dreapta, să îi observăm trăirea fără a o mai lasă să se folosească de corpul fizic încât să acționeze în virtutea ei (prin cuvinte sau gesturi).

Nu e vorba de a ne preface că nu ne enervăm, pentru că toți o facem, dar să nu mai lăsăm valul mâniei să curgă și spulbere armonia din viețile noastre.

Nu copiii vă enervează!!!! NU, NU, NU!!!!

Sunteți de fapt furioși pe voi! De ce?

  • Pentru că nu știți cum să gestionați situația mai bine
  • Pentru că nu aveți resurse să le satisfaceți dorințele
  • Pentru că aveți multă furie veche reprimată, ascunsă sub preș, pe care nu ați descărcat-o în situațiile în care poate era justificată (zic poate, pentru că cu adevărat întotdeauna există posibilitatea de a vedea o situație dintr-o perspectivă superioară furiei).

Dragi părinți, acum aveți cărți moderne despre cum să îți crești copiii, aveți cursuri la care puteți participa, materiale gratuite pe internet de la mulți oameni generoși care ne învață cum să fim părinți mai buni. Scuzele: că nu am timp, că ei nu știu problema mea, că situația mea e diferită, sunt doar scuze.

Dacă nu învățăm noi să fim mai echilibrați, mai iubitori, mai armonioși avem totul de pierdut în raport cu copiii noștri.

Văd părinți vârstnici care se plâng că nu îi sună copiii, că nu îi vizitează. Știți de ce? Pentru că, cel mai probabil, au fost niște părinți abuzivi. Și când copilul scapă este ca pușcăriașul care odată ieșit nu mai vrea înapoi în locul cu restricții, tortură emoțională și fizică. Vrei să scapi de ceea ce îți aduce suferință. Așa și copiii voștri! Dacă îi abuzați, îi certați, îi bateți vor să fugă de voi, vă urăsc în secret, își doresc să muriți odată. Dar ei vă și iubesc în același timp!!! Iar din această ambivalență, iubire –ură, se naște în ei vinovăția. Se simt vinovați pentru gândurile rele despre voi, dar aceste gânduri apar ca o reacție naturală la abuzul la care sunt supuși. Dar tot se simt vinovați. Și desigur că iubirea e mai mare decât ura și cu adevărat nu vă doresc răul, dar gândul odată apărut se simt vinovați și rușinați. Apoi se pedepsesc singuri prin a se considera fundamental răi, își spun că voi aveți dreptate să îi tratați cu severitate și apoi încep să caute alți agresori. Și își aleg soți care îi agresează emoțional sau fizic, sau șefi care îi tratează urât, pentru că în inconștientul lor ei asta cred că merită. Cum altfel, dacă voi i-ați tratat așa, voi care erați Dumnezeu pentru ei, întruchiparea idealului și cei de la care se așteptau la cea mai mare formă de iubire. Felul în care îi tratați ca și copii devine maximum de permisiune pe care și-o dau în relații. Maximul de iubire, apreciere sau pe de altă parte abuz. Voi stabiliți standardele.

Vreți să își aleagă parteneri de viață (în relația de cuplu, profesională, prieteni) care îi respectă, îi ascultă, îi iubesc, îi tratează frumos? Normal!, ar zice un părinte sănătos la minte.

Ei bine, Nu se va întâmpla acest lucru dacă voi nu faceți asta cu ei, zi de zi!!! Pentru că, repet, voi stabiliți standardul inconștient despre ce vor crede ei că merită. Ridicați tonul la ei, asta merită, asta vor căuta și pe viitor. Îi bateți, concluzia lor internă, psihică: „merit bătaie”.

Fiți  foarte atenți, căci supa emoțională în care îi creșteți devine familiarul lor, și vor perpetua modelul.

Este timpul să ne trezim cu toții, dragi părinți români!!! Nu îmi pasă ce vârstă ai, 15 sau 80. Este timpul să îți asumi lipsa de maturitate emoțională, dacă o ai, și să faci ceva în această privință. Dacă nu ești în stare să comunici cu copilul tău armonios, fără pedepse, fără furie, fără bătaie, dacă acesta nu te ascultă altfel, dacă nu reușiți să găsiți soluții armonioase și echilibrate pentru amândoi, e momentul drag părinte să te trezești la realitatea faptului că emoțional ești încă un copil care nu și-a curățat propria furie reprimată din trecutul său, care nu este încă capabil să își transmute instinctele primare în unele specifice umanoizilor iar abilitățile de comunicare au nevoie de îmbunătățire. Nu ale copilului! În primul rând ale tale, în al doilea rând, tot ale tale, în treilea rând tot ale tale … ai prins ideea.

Trebuie ca națiune să ne trezim din coșmarul care a fost comunismul în care Ceaușescu, abuzatorul șef, era „tatăl națiunii și al nostru”, iar Elena „mama noastră”. Între timp și Dumnezeul Vechiului Testament care judeca și pedepsea a fost actualizat la un Dumnezeu al iubirii și iertării.

Citiți cartea Calea Renunțării a lui David Hawkins să învățați despre eliberarea emoțiilor joase, sau Metoda Sedona, sau mergeți la psihoterapeuți și psihanaliști, meditați, rugați-vă, faceți ce credeți dar redobândiți controlul impulsurilor, schimbați-vă mentalitatea primitivă și deveniți părinți armonioși.

Copilul îți reflectă frustrările, nevrozele, limitările, dar și măreția, iubirea, compasiunea. Scapă de primele, regăsește-ți adevărata putere interioară, iubește-te pe tine și el se va alinia și îți va reflecta aceste daruri.

Îți dorești că urmașii tăi să aibă încredere în forțele lor proprii, să reușească, să fie fericiți? Arată-le cum sunt acestea prin modelul tău. Când tu îți cureți mizeria din dulapul subconștientului tău copilul va înțelege despre ce îi predici și te va putea copia. Între timp scapă de iluzia că tu știi mai bine. Dacă ești tu fericit, împlinit, realizat și ai ceea îți dorești atunci DA. Altfel, nu știi mai bine, chiar nu știi. Cere smerenie să îți pui ego-ul la punct, să îți accepți neștiința și să recunoști în fața copilului că ești la fel de puțin clar precum el. Câteodată s-ar putea să te surprindă copilul, că el deja știe și este acolo, în acel punct al cunoașterii și înțelegerii unde tu doar aspiri. E posibil să avem copii mai deștepți decât noi, mai buni decât noi, mai blânzi și iubitori. Dar dacă ego-ul spune „eu știu mai bine” nu vei afla măreția copilul tău niciodată. Doar îl vei băga în limitele viziunii tale. Taci și ascultă, lasă-te ghidat în a fi părinte. Copilul te modelează și te provoacă să devii cea mai bună versiune a ta, nu cea mai sălbatică. Dacă îți trezește răni, poate face acest lucru doar pentru că ele nu au fost vindecate cu adevărat. Te invită, indirect, să te uiți în mintea și sufletul tău și să îți cauți iertarea, eliberarea, vindecarea pe care ai uitat să ți le oferi.

Iar în timp vei realiza, pe măsură ce te vindeci, că nu ești rău, dar poți fi în anumite condiții. Că în tine există și lumină și umbră și e alegerea ta care o cultivi. Că în fiecare clipă ai alegerea de a hrăni umbra, a-ți hrăni iluzia puterii și a o folosi prin a fi mai deștept, mai abuziv cu copilul tău, sau să îți hrănești pacea din tine, eliberându-ți demonii suferințelor trecute și prezente atunci când scot nasul din adâncurile sufletului tău și prin intenție să te conectezi la acceptare, și iubire. Ușor, ușor, cu blândețe, cu compasiune pentru tine și trecutul tău, și pentru cei din jur căci nici ei nu au știut mai bine. Se va duce apoi ranchiuna, presiunea aceea pe care o simți ca stres, dorința infantilă de a-ți mai demonstra capacitățile, de a mai obține glorie și apreciere, bani sau putere, se duce ura de sine (bine pitită printre crevasele identității), și vei realiza că viața se poate trăi și dându-ți voie să fii și dându-le altora voie să fie. Realizezi că nu mai trebuie să îți corectezi copilul, că nu trebuie să faci din el ceva care să-ți aducă glorie „ce copil AM crescut”, că poate e ok și tu și el să fiți mediocri sau geniali și cu adevărat nu contează.

Atunci vei avea un copil care nu mai trăiește sub presiunea internă de a-ți demonstra ție ceva, dar vei avea un copil bucuros să te sune, să te vadă, să te îmbrățișeze ca pe un părinte „mediocru”, dar care măcar se străduiește să fie echilibrat emoțional. Un părinte care îl iubește și îl acceptă așa cum e, care nu îi lasă răni, un părinte prieten, pe care îl respectă ca pe un coechipier în jocul vieții în care cu toții avem de câștigat în iubire și de pierdut totul în bătaie.

Părinți români, alegeți să vă vindecați rănile emoționale și apoi vi se vor vindeca și corpurile. Conectați-vă cu trecutul vostru, lăsați să iasă la suprafață vechile suferințe, adresați-le cu ce tehnici vreți voi, și apoi să vedeți ce faină e viața. Și nu spun că nu e faină și când ne anesteziem cu Facebook, alcool, bârfe sau muncă multă, dar e un alt fel de fain, unul în care suntem conectați pe viu cu alte ființe umane, care ne potențează darurile în loc să ne apese bubele.

Asta îți doresc eu ție, Dulce Românie!

P.S. Îmi dau seama că probabil puțini părinți abuzivi vor citi acest articol pentru că e nasol să te uiți în oglindă și să nu îți placă ceea ce vezi, dar pentru aceștia care totuși o vor face vreau să știți că sunteți minunați, că meritați iubire în viață mai presus de orice și chiar cred că puteți să fiți liberi de frustrări încât să fiți cu iubire cu copiii voștri.

Cât despre ceilalți care citiți articolul, poate găsiți niște inspirație și motivație să lucrați la eliberarea altor emoții care vă fură bucuria de viață și vă limitează realizările.

 

sursa https://andreafilip.com/scrisoare-pentru-parintii-romaniei/

Categorii: Parenting

error: Content is protected !!