Crește numărul oamenilor care se indignează sau râd la și de postările celor care tratează subiectul divinității. Dacă aceștia mai au și anumite profesii, vai, dezamăgire mare: cum să fii medic, psiholog, profesor și să vorbești clar și răspicat despre Dumnezeu? Ești anulat în experiența ta profesională, ești zero…
Noua modă este să te bazezi doar pe ceea ce știința poate dovedi și exclusiv pe tine, ca om.
Nu sunt adepta dogmei religioase, care guvernează ideologic, și știu că, oricum, omul sfințește locul. Nu iau în calcul nici aerele de știință ale unor domenii intens promovate acum, pentru că ceea ce azi este „adevăr științific dovedit” mâine poate să nu mai fie. Și așa este și firesc, pentru că, prin testarea ipotezelor, știința trebuie să se autocorecteze neîncetat. Atunci când se discreditează tot ce nu este dovedit științific, se omite faptul că știința are limite și este într-o continuă dezvoltare.
Vedem cu toții că există oameni cu vocație și respect pentru viață în fiecare breaslă. În orice domeniu care ar trebui să fie vocațional (educație, biserică, medicină, psihologie) există atât funcționari, cât și oameni cu vocație. Pentru că, înainte de funcție sau profesie, ai un caracter.
Cu toții dăm sens existenței și poveștilor noastre de viață așa cum putem. Uneori, rareori, facem asta chiar conștient, după îndelungată introspecție și analiză a experiențelor din viața noastră, chiar luând în calcul atât iluzia înţelegerii profunde, angajamentul emoțional în multe credințe, tendința constantă de confirmare și numeroasele erori cognitive inerente naturii noastre umane. Omul este o structură complexă, iar gândirea sa, cât ar fi de antrenată critic, nu exclude emoţiile şi biasul subiectivităţii sau iraţionalitatea. Știm că nu există oameni raţionali la modul absolut.
Avem acest drept și datoria de a decide singuri atitudinea noastră interioară, în realitatea noastră subiectivă.
Și nu, pentru mine nu funcționează această stupizenie: „în loc să îți asumi responsabilitatea, o lași în seama lui Dumnezeu”. Sigur că oamenii pot face asta, însă inconștient, neintenționat, din lipsă de educație corectă.
Am 100% încredere în mine tocmai pentru că nu m-am creat singură, iar Creatorul nu greșește. Am primit viața, mi-e clar că nu mi-am dat-o eu și, dacă aș fi crezut asta, atunci aș fi fost sfâșiată de îndoieli.
Pentru mine are sens așa: viața și menirea mi-au fost oferite, însă modul în care mă manifest și alegerile îmi aparțin. Latura mea omenească, materială virusează deseori softul divin, dar am învățat cu timpul cum să dau „resetare”. Pentru asta apelez la oameni și metode care mă ajută să mă smeresc repejor, ca să revin la setările din „fabrică”.
Trăirea mea este în sine și fizică, materială, pentru că simt reacțiile corpului, cât și spirituală. Simpla stare de autoobservare cu interes de autocunoaștere este profund spirituală. Iar separarea spirit-corp este o inepție. Doar prin corp, spiritul poate materializa, experimenta și evolua.
Este o chestiune de demnitate, maturitate și inteligență pentru mine să știu (nu să cred) că nu sunt doar un boț de carne animat de o minte dresată și modelată de convențiile sociale ale vremii, că port în ADN-ul meu atât pe Creatorul meu, cât și experiențele strămoșilor mei, că am puterea de a mă transforma și de a-mi modela viitorul sub influența alegerilor mele, că tot ceea ce experimentez cu cele 5 simțuri este în directă conexiune cu ceea ce nu pot vedea și simți.
Știu intuitiv că fac parte din ceva mult mai mare decât mine, îmi iau bucurie și pace din faptul că, la sosirea mea aici totul era deja creat și totul va continua să existe mult după ce eu nu voi mai fi fizic pe aici, știu că nu există coincidențe și că, oricum, este inutil și infantil să caut explicații pentru tot, tocmai pentru că există un plan al realității dincolo de orice poate mintea mea să-și imagineze.
Indiferent de tema care face obiectul unei discuţii în contradictoriu, atunci când oamenii își apără cu ferocitate convingerile, când problematizarea moralei bine-rău are scop autojustificativ și nu există curiozitate în interes de cunoaștere și în înțelegerea altor perspective, dialogul devine o luptă a surzilor. A afla, a ști, a cunoaște nu înseamnă a fi implicit de acord. Concluziile moralizatoare blochează dialogul constructiv. Gata, acolo se rupe filmul.
Și, apropo, disputele fără rezultat nu fac decât să întărească şi mai mult opiniile iniţiale. Științific dovedit :)), ca și faptul că avem tendinţa de a folosi scurtături de raţionament atunci când trebuie să luăm decizii sau să evaluăm ceva și că ne supraevaluăm cunoștințele cu privire la majoritatea fenomenelor care au loc în lumea reală.
Cele mai profunde experiențe sunt imposibil de explicat, dar ușor de constatat.
